Autor: Andrei Ilief
ilief.wordpress.com

Se face zece seara. Sunt in Jeg, barul ala infect de langa noi, unde pierzi jumaa￯￯ din facultate fara sa faci absolut nimic. E karaoke. Sunt obosit pana peste cap, nu prea inteleg ce se intampla, dar in mine striga viata mai tare decat pot ei sa falseze. Diana, o amica, ma ia la rost: Ce-ai patit? Incep sa-i povestesc pe scurt - stie cat de mult imi place sa ma duc cu gandul la munte si sa-i relatez ispravile, dar de data asta nu am niciun fel de intonatie in glas, niciun fel de vigoare a descrierii.

Incerc sa nu par prea mahnit - nu vreau sa stric distractia nimanui-o sa am destul timp sa fiu suparat pe mine-imi savurez cu nesat berea, un gest care mi se dezvaluie acum mult mai semet. Intreaba un student la Electronica, luat la intamplare, cand o sa bea ultima bere la Jeg. N-o sa stie sa-ti raspunda. Acum ma agat de chestiile astea mici, nu vreau sa ma judec prea dur fara sa analizez putin cazul: iti dai seama, s-ar fi putut intampla sa nu mai beau bere la Jeg. Urc in camera si adorm fara sa stau prea mult pe ganduri.

Asadar, mijlocul lui decembrie, vineri seara. Hotarasc sa plec cu R., un tip cu care mai fusesem de 2-3 ori la munte, intr-o tura in Bucegi. Nu ne fixam de la inceput un traseu, dar tinand cont de faptul ca nu aveam prea multa experienta de iarna, decidem in tren sa abordam Piciorul Pietrei Arse. Coboram in Sinaia si ne bucuram de vremea de afara. Ajungem in scurt timp la Poiana Stanii Regale, mai stam nitel de vorba la cabana, si ii dam in sus...

Mersul prin padure este o incantare-vremea este superba, zapada numai buna de calcat. Nu ne grabim nicaieri, avem timp sa stam sa facem si poze. Pe masura ce ne apropiem de sfarsitul ei, padurea incepe sa se intunece. Se innoreaza brusc. Ajunsi la bolovan, ni se strica buna dispozitie-vremea se strica din ce in ce mai rau. Urmeaza o panta, usor inclinata, care face trecerea spre platou, care cred ca va ramane in memoria mea drept a￯￯panta prostuluia￯￯.

Coltarii si pioletul raman in rucsac. Fiind zona descoperita, vantul incepe sa ne loveasca din toate partile si se lasa si ceata. Incepem sa inaintam, cand R. declanseaza o mica avalansa: rupe o placa si aluneca sa zicem un metru-doi. Sunt la ceva distanta de el, isi revine, este totul in regula. Urmez eu.

Nu a fost deloc ca in filme, nu mi-au trecut toate amintirile prin cap, nici regrete, nici nimic. A fost cat se poate de sec. Am incercat sa fiu lucid si sa ma agat de ceva, sa ma opresc,constient fiind ca echipamentul era in rucsac. Timpul a trecut dureros de greu: imi trecea prin cap doar: a￯￯bine ca sunt prea destept pentru piolet, de ce doamne iarta-ma as avea nevoie de chestii de-astea?a￯￯.

Ma pun pe picioare, ajungem la o zona ferita de vant si hotaram de comun acord sa ne retragem, ceata oricum este acum omniprezenta si continuarea ar fi o tampenie. Intoarcerea este dificila, vantul gata-gata sa ne sufle, mergem prudent, nimeni nu mai are chef de inca o alunecare. Incepe sa mi se faca frig, manusile nu izoleaza cat ar trebui, cagula nu am.

Ma transform intr-un Mos Craciun veritabil, cu fata rosie si gheata in sprancene. Nu vreau ca frigul sa se joace cu mintea mea si incep sa aplic toate cliseele din filme: cum ca o sa fiu un om mai bun, cum o sa ma transform dupa ce scap de aici.. Ajuns la padure, rasuflu usurat. Am scapat de furtuna. Imi este in continuare frig, dar ma simt mai in siguranta si pericolul este mai mic. Nu se mai simte pic de vant si coboram grabiti spre Sinaia.



Gasim un restaurant cu specific romanesc si ne bucuram de masa in acorduri lautaresti(nu va imaginati ca am aruncat cu bani in lautari, sunt totusi student). Ne-aruncam in tren si ajungem in Bucuresti (cred ca fost prima data in viata mea cand am dormit tot drumul). Un dus scurt, nu vreau inca sa adorm, si ajung in Jeg, povestea continuand cu inceputul..

Cele mai importante sunt concluziile si din fericire ele exista. A trecut ceva timp, nu mult, nu putin, dar suficient incat sa pot face o analiza obiectiva. Ce am gresit, ce puteam sa fac mai bine, ce am facut bine.. Greseli au fost multe, din fericire de data asta am fost iertat.

- am plecat fara sa evaluez bine traseul. Mai facusem acest traseu la sfarsit de toamna, dar in cu totul alte conditii. Nu am stat sa ma gandesc atunci care ar fi zonele cu probleme iarna, cum s-ar aborda, ce ar trebui evitat. Pe urma am aflat ca zona este predispusa avalanselor,(poate) de aici vine celebra expresie a￯￯avalansa de ora 2a￯￯

- am plecat fara sa-mi cunosc si fara sa testez echipamentul - am plecat pe ultim moment, si am imprumut pioletul, nu am testat manusile, nu am avut cagula. Cu siguranta m-as fi simtit mult mai confortabil la un moment dat imbracat corespunzator...

- cand a fost momentul micii traversari, pioletul si coltarii au ramas in rucsac. Poate cea mai mare greseala. As fi alunecat, dar m-as fi oprit mult mai repede. Observand vara terenul, imi dau seama ca alunecarea a fost mica( am alunecat cativa metri pana m-am oprit). Nu conteaza asta. Conteaza ca a avut loc. Conteaza ca nu trebuia sa aiba loc. Si daca o sa alunec pe-o piatra si o sa cad, tot o sa ma intreb de ce s-a intamplat asta(poate nu o sa si scriu despre asta).

- am plecat fara sa-mi anunt prietenii, fara sa anuntam Salvamontul. Daca s-ar fi intamplat ceva mai grav, nimeni nu stia de noi, poate doar cei cativa de la cabana...

- am plecat fara sa cunosc indeajuns de bine persoana cu care mergeam. Am avut noroc, R. s-a comportat ok, a fost calm si a evaluat bine situatia. Pentru ture mai grele, am ajuns sa cred ca trebuie sa existe, la fel ca la catarat, un fel de a￯￯chimiea￯￯ intre parteneri. Cu siguranta nu pot sa ma catar decat cu anumite persoane, la urma urmei viata mea depinde de ei.

- nu ne-am retras cand trebuia. Puteam sa ne retragem mai devreme, in felul asta evitam orice risc. Nu cred in continuarea traseului in orice conditii. a￯￯Eroismula￯￯ la munte este de cele mai multe ori prostie.

Si la sfarsit, pentru cine a avut rabdare sa citeasca pana la capat , as incerca sa dau cateva sfaturi. Cred ca cele mai mari greseli sunt cele de atitudine si acestea sunt cele care se indreapta cel mai greu.

- atitudinea a￯￯am avut ghiniona￯￯. Rasfoiesc destule bloguri de munte si multi din pacate par sa nu invete nimic dupa experiente mult mai traumatizante,mult mai dure ca a mea. Ajung in spital, scapa ca prin minune de tragedii, si tot ce pot spune e a￯￯am avut ghiniona￯￯, a￯￯a fost o zi proastaa￯￯.

Hai sa recunoastem ca am gresit, eu cel putin recunosc si incerc sa fac ceva sa-mi schimb prostia. Toti facem greseli, important e sa facem cat mai putine,nesemnificative. Nimeni nu e perfect pe munte, daca am fi probabil nu am mai merge.

- orgoliul- a￯￯eu n-am cum sa patesc astaa￯￯. Cunosc persoane care au patit-o foarte rau pe Jepi.. Cu cat fac chestii mai grele, pe care inainte abia le visam, mi se pare ca ma fac din ce in ce mai mic.

-comoditatea, atitudine perpetuata cu succes de unele a￯￯cluburi de muntea￯￯. Multi obisnuim sa ne incredem orbeste in cei cu care mergem. a￯￯Ah, lasa ca stie X. traseula￯￯,a￯￯a mai fost Y de nu stiu cate oria￯￯, a￯￯lasa ca merg cu Z ca e bun si ne descurcama￯￯. Nu cautam informatii despre traseu, nu intrebam prin jur, nu..

Nu avem scuze, cel putin pentru documentarea teoretica- netul este plin de rapoarte de tura,de descrieri, de sfaturi. In definitiv, este numai si numai responsabilitatea ta sa duci la capat un traseu, sa te descurci singur in caz ca ceilalti nu te pot ajuta. Bazeaza-te intai pe tine. Cum ar fi spre exemplu sa te-ntalnesti in Fisura Albastra cu cineva care catara, a auzit el ca-i marfa traseul, dar abia stie sa-si faca optul?(n-ar fi exclus zic eu).