Tehnica de escalada sportiva

calendar_month 07 Feb 2012, 17:19
Tehnica de escalada libera (Rotpunkt)
Escalada libera este escalada cu prize naturale, fara folosirea mijloacelor artificiale pentru inaintare, pitoanele si celelalte mijloace artificiale nefiind folosite decat pentru asigurare.
In functie de conformatia terenului se folosesc tehnici diferite. Astfel deosebim tehnica de escalada in fisuri, in hornuri, in diedre si pereti. Escalada se desfasoara cu precadere in forme de relief verticale, cele orizontale fiind folosite pentru traversari.
Escalada in fisuri. Tehnica de escalada in fisuri depinde de dimensiunea fisurii, care poate sa varieze de la cativa milimetri pana la 10-15 cm. Fisurile de ordinul milimetrilor se preteaza la baterea pitoanelor. Pentru escalada libera este necesara o latime egala cu cel putin grosimea unui deget. Degetul poate fi intepenit intr-o fisura cu muchia vie si care se ingusteaza (cheie de deget). Fisurile ceva mai largi permit introducerea mainii.
Palma se intepeneste cu degetul mare strans intr-un loc in care fisura se ingusteaza, rezultand astfel o priza excelenta (cheie de mana). Picioarele se pot si ele intepeni in fisura, insa este preferabil sa cautam pentru ele prize in afara fisurii caci in caz de scapare a mainii riscam sa ramanem cu ele prinse in fisura.
Cu cat priza de mana in fisura este mai nesigura, cu atat mai mult se indica a nu se intepeni picioarele in fisura, ci a se cauta prize laterale. Se mai poate incerca intepenirea ambelor maini alaturate cu palmele orientate spre sensuri opuse.
Cand fisura se largeste, ea ofera spatiu pentru o jumatate a corpului astfel incat se poate intepeni umarul si antebratul, precum si piciorul prin opozitia calcaiului si a genunchiului, in timp ce cealalta mana si celalalt picior folosesc prize situate in afara fisurii. Oricum, escalada intr-o astfel de fisura este dificila si obositoare si in plus, campul vizual este limitat.
Se alege pozitia cu jumatatea stanga sau dreapta a corpului in fisura, astfel incat fata sa fie indreptata spre partea mai neteda. Aceasta pozitie trebuie aleasa la timp, fiindca odata angajati va fi dificil a o mai schimba.
Escalada in hornuri. Hornul este definit ca o fisura suficient de larga ca sa permita intrarea intregului corp al cataratorului. Cu cat hornul este mai ingust, cu atat escalada este mai dificila, totodata si campul vizual mai redus. Ca in fisurile largi descrise anterior, se alege pozitia astfel incat fata sa fie indreptata catre peretele mai accidentat, bogat in prize, iar spatele catre peretele neted.
Cele mai usoare de escaladat sunt hornurile de circa 1 m. largime, in care putem `ramona` (ramoner (fr.) = a curata cosul; ramonaj = escalada interioara), folosind presiunea in opozitie a picioarelor, mainilor si spatelui. De la caz la caz, vom alege pozitia cu ambele picioare pe peretele din fata sau cu o mana in fata si una la spate.
Uneori poate fi mai avantajoasa pozitia de sprait, mai ales daca ambii pereti ai hornului ofera prize suficiente. Daca hornul se largeste, ramonajul nu mai este posibil si nu mai ramane decat spraitul sau escalada in perete.
In concluzie, trebuie remarcat ca spre deosebire de escalada in perete, in hornuri se folosesc nu numai mainile si picioarele dar si umerii, spatele, sezuta si genunchii pentru sprijin prin frecare.
Adeseori, in hornuri se afla blocuri incastrate, mai mici sau mai mari. Aceste blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihna sau de regrupare, sau ca puncte de asigurare, trecandu-se o bucla in jurul lor. Uneori blocurile incastrate mai mari formeaza surplombe greu de trecut prin exterior.
In acest caz poate fi favorabila trecerea prin `fereastra` (prin spatele blocului) daca spatiul permite. In general, un horn se escaladeaza, pe cat posibil, la muchiile exterioare, care ofera prize mai bune, desi instinctiv omul se simte mai in siguranta la interiorul hornului.
Escalada in interior prezinta doua dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mazgoase, acoperite cu licheni si muschi, pe de o parte, pericolul intepenirii, al lipsei de libertate de miscare, pe de alta parte, care face imposibila o escalada eleganta, cursiva, sigura si eficienta.
Escalada in diedre. Un diedru este format de doi pereti de stanca care se intalnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisa. De obicei, intersectia celor doi pereti este marcata de o fisura, care ofera posibilitati de fixare a pitoanelor si prize pentru escalada libera.
Tehnica de escalada in fisura din diedru seamana cu cea expusa anterior si variaza dupa latimea fisurii; se folosesc mainile intepenite in fisura, iar cu picioarele se face sprait pe peretii diedrului. Daca diedrul nu prezinta fisura, tehnica variaza dupa unghiul diedrului. Cu cat unghiul este mai ascutit, cu atat se aplica o tehnica apropiata celei de escalada in hornuri; cu cat unghiul se deschide, se trece la o tehnica de escalada in perete.
Spraitul in diedru este mai dificil decat intr-un horn, intrucat peretii divergenti ofera mai putine posibilitati de opozitie. Daca unul din peretii diedrului este neted, lipsit de prize, ne vom intoarce cu fata catre peretele opus, folosindu-l pe cel neted pentru sprijinirea prin frecare a umarului sau spatelui; o mana si un picior le vom intepeni in fisura, iar pentru cealalta mana si celalalt picior vom cauta prize in peretele din fata.
Bavareza. Denumita si tehnica de escalada in opozitie, bavareza este o spectaculoasa metoda de escalada aplicabila in diedre cu fisura clara si cu muchiile vii. Echilibrul corpului este mentinut prin tractiune cu ambele maini prinse de muchia fisurii si presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atat tractiunea cu mainile, cat si presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea miscarilor depinde de imprejurari si poate fi mana-mana, picior-picior sau alternativ mana-picior, mana-picior.
Escalada pe perete. Spre deosebire de sensul larg al cuvantului, perete se numeste, in sens restrans, o fata stancoasa lipsita de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea mai eficace de escalada este tehnica de sprait, care permite folosirea optima a prizelor de picior prin opozitia picioarelor desfacute. Spraitul impiedica de asemenea rasucirea corpului lateral. Prizele de mana pot fi (si sunt de obicei) deasupra nivelului ochilor, dar pot fi si dedesubt (prize intoarse). Un perete neted, cu prize mici, se numeste placa.
Escalada pe placi se bazeaza mai mult pe frecare. atat a picioarelor pe asperitatile si prizele mici ale stancii, cat si a palmei aplicate pe placa. Cu cat placa se apropie de verticala, iar prizele sunt mai mici si mai rare, cu atat va trebui sa se faca apel la o tehnica mai rafinata si la un simt dezvoltat al echilibrului.
In traversari se aleg de preferinta prize de mana nu prea inalte, la nivelul ochilor sau prize intoarse aflate mai jos. De la caz la caz, pasii se fac aducand al doilea picior langa primul sau prin incrucisare. Daca nu dispunem decat de o singura priza de picior, trebuie facuta schimbarea piciorului, ramanand pentru moment numai in prizele de mana, ceea ce nu ne putem permite decat in caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se face cu multa atentie si in nici un caz printr-o saritura.
Revenind la pozitia de sprait, trebuie sa insistam asupra economiei de forta pe care o realizam prin ea. In sprait se trec adesea cu usurinta pasaje care, cu alta tehnica sunt extrem de dificile si obositoare. Astfel, se pot trece, iesind mult in afara, chiar si surplombe mai mari, fara ajutorul scaritei si al altor mijloace artificiale.
De regula nu se folosesc genunchii drept sprijin dar si aceasta regula admite exceptii, in special daca lipsesc prizele de mana sau daca prizele sunt slabe, la iesirea pe o prispa (treapta) situata deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Iesirea pe o astfel de prispa se poate face prin ridicare in brate. Mai dificil este de escaladat o prispa situata deasupra nivelului capului.
In acest caz, se prinde cu ambele maini marginea prispei, se ridica picioarele pe perete cat mai sus posibil si cu o miscare rapida se va smuci cotul in sus astfel incat sa se preseze cu palma puternic in jos; apoi cu alta miscare rapida se efectueaza ridicarea si cu a doua mana, in aceeasi pozitie si astfel, in final, se ajunge ca ambele brate sa fie intinse.
Tehnica de escalada artificiala
Escalada artificiala incepe din momentul in care se folosesc pitoanele drept prize de mana sau de picior. Desi fiecare persoana e libera sa stabileasca limita dintre escalada libera si artificiala, totusi trebuie sa cautam ca prin antrenament sa impingem aceasta limita cat mai departe posibil. Desi este clar ca numai escalada libera cere maximum de arta si ofera maximum de satisfactii, pe de alta insa, nici trecerea unor surplombe sau tavane cu mijloace artificiale nu este de neglijat.
Autotractiunea de coarda (autofilarea) este avantajoasa fata de tractiunea directa la piton, prin economia de forta care se realizeaza. Pentru autotractiune se trece coarda prin bucla echipata plasata in pitonul aflat deasupra noastra, apoi cu o mana se trage de firul care ne leaga de secund, ajutandu-ne sa urcam catre piton. Autotractiunea nu se poate face decat la un singur piton sigur si situat suficient de sus, cel putin la nivelul pieptului; in caz contrar riscam sa extragem pitonul din stanca. Pentru a preveni acest pericol este preferabila utilizarea scaritei. Autotractiunea o poate aplica si secundul in escalada sa.
Folosirea scaritelor este necesara in pasajele artificiale ale traseelor extreme sau in trecerea directa a surplombelor sau tavanelor cu anvergura mare, desi tendinta actuala este de a reduce pe cat posibil utilizarea lor. De obicei se merge cu doua scarite de persoana, dar in prezent majoritatea persoanelor folosesc doar una, deoarece a doua scarita este absolut necesara doar in traseele de extrema dificultate.
Urcand in scarita din treapta in treapta vom avea grija sa o indepartam de perete cu piciorul intins pentru a putea introduce mai usor celalalt picior in treapta. Pentru ca scaritele sa nu se agate in pasajele de escalada libera, ele se strang treapta cu treapta si se prind cu o cordelina de ham.
Autor: Florian Mastacan
Noutati




