Dat fiind insemnatatea sa geografica si turistica, precum si marea intindere ce ocupa (aproape 1/2 din suprafata totala a masivului), vom prezenta mai intai Culmea principala a Bucegilor.

A. Culmea principala a Bucegilor

Aceasta este cuprinsa intre vaile Prahovei (E), Cerbului (N) si Ialomitei (V) si se caracterizeaza prin forme de relief puternic contrastante, constituite in principal din versantul prahovean si platoul Bucegilor. Versantul prahovean, stancos si abrupt si cu poalele bogat impadurite, se ridica pe o inaltime ce variaza intre 1200-1600 m.

Pereti brazdati de vai si hornuri adinci si intretaiati de numeroase platforme; colti si tancuri ascutite; creste masive si pe alocuri fierastruite, ce se inalta intre fagasele adinci ale vailor, toate alcatuiesc peisajul de o singulara maretie a abruptului prahovean.

Adaugam ca ceea ce da acestui versant, ca si Bucegilor in general, un caracter cu totul aparte, sunt numeroasele brine ce inlantuie pieptul masivului la diferite inaltimi si care, pe alocuri, constituie unicele cai ce fac posibila parcurgerea de-a coasta a zonelor abrupte.

Formatiuni tectonice proprii muntilor constituiti din conglomerate (Bucegi, Ceahlau etc.), brinele prezinta o dezvoltare maxima pe versantul prahovean si sunt mai rare pe ceilalti versanti ai masivului. In contrast izbitor cu decorul sever al versantului prahovean, in crestetul culmii principale se intinde, pe aproape toata suprafata sa, podisul inalt si monoton al Bucegilor, in unele parti acoperit cu imense pajisti alpine si jnepenisuri, iar in altele, pastrand un evident aspect de stepa.

In partea superioara, platoul este strabatut in lung de firul de obirsie al V. Jepilor, iar de sub Coama Babelor, de V. Izvorul Dorului. Aceste vai, foarte putin adinci, despart cele doua siruri paralele de munti, care alcatuiesc, in ansamblu, Culmea principala a Bucegilor: la E., sirul prahovean iar la V., sirul ialomitean. Ambele siruri, cu profile disimetrice, se evidentiaza mai mult prin versantii lor exteriori, respectiv catre V. Prahovei si V. Ialomitei, cu pante pronuntate pina la abrupte, in timp ce versantii interiori, dinspre obirsiile V. Jepilor si V. Izvorul Dorului, sunt foarte usor inclinati si determina suprafata usor ondulata iar pe alocuri plana a podisului Bucegilor.

1. Sirul prahovean
Sirul prahovean formeaza flancul estic al Culmii principale si este constituit de la N la S din masivele Costila, Caraiman, Jepii Mici, Jepii Mari iar, in continuare din muntii de deasupra Sinaiei, care alcatuiesc versantul sud-estic al Bucegilor.

Costila
Imensa cetate de piatra a Masivului Costila, situata in coltul de NE al culmii principale, reprezinta, prin varietatea formelor de teren si bogatia elementelor alpine, cea mai complexa zona de stinca din Bucegi si una dintre cele mai importante din lantul Carpatilor rominesti. Masivul se margineste la N cu V. Cerbului care il desparte de Morarul, iar la S, cu V. Alba, dincolo de care se inalta imensul perete al Albisoarelor Caraimanului.

Abruptul Costilei prezinta trei sectoare distincte si anume: abruptul nordic, care se desfasoara de-a lungul V. Cerbului, delimitat in zona de inflexiune, de firul V. Malinului; abruptul estic cuprins intre aceasta vale si muchia ce se desprinde din Creasta Vaii Albe, catre E (in dreptul Hornului Vulturilor); in sfirsit, abruptul sudic, care se inalta deasupra Vaii Albe. Valea Cerbului isi are obirsia in caldarea glaciara situata sub flancurile Coltilor Obirsiei, Culmii Bucura si versantului sudic al Morarului.



Valea coboara catre E, trece intr-o a doua caldare in care urmele glaciatiunii sunt aproape sterse, formeaza marea ruptura de panta a Priponului, Vaii Cerbului, iar in aval de acesta, treapta mai scunda ce ia sfirsit deasupra Poienii V. Tapului. Dupa ce parcurge o portiune in care coastele muntilor se string, valea traverseaza Poiana V. Cerbului si se indreapta spre NE, prin bolovanisul morenei frontale, iar dupa un curs accidentat, coboara in poienile de la Gura Dihamului.

Din acest punct facind un ocol brusc spre S, apele vaii strabat o zona de padini intinse si se indreapta spre Busteni unde se varsa in Valea Prahovei.

Pe toata intinderea sa, abruptul nordic al Costilei este brazdat de numeroase vai care descind fie din marginea platoului, fie de sub limita superioara a stincii, spre V. Cerbului.

- Valea Caldarilor isi are obirsia in caldarea situata sub Pintenul Obirsiei si conflueaza cu V. Cerbului in a doua caldare a acestei vai.
- Valea Priponului prezinta o caldare superioara asezata in marginea nordica a platoului si este despartita de V. Caldarilor printr-o creasta stincoasa si salbatica (Creasta Priponului). La baza caldarii inferioare valea se strimteaza vizibil, trece peste citeva saritori si blocuri inalte si conflueaza cu V. Cerbului in aval de `Priponul Vaii Cerbului`. Aceste doua vai fac parte din bazinul superior glaciar al Vaii Cerbului; urmatoarele sunt insa vai relativ recente, de eroziune torentiala.
- Valea Caprelor porneste dintr-o coama ce o desparte de caldarea superioara a Vaii Priponului. Firul sau ingust coboara in linia dreapta si ia sfirsit deasupra Vaii Cerbului printr-un urias horn surplombant, in marginea poienii `Piatra Pirlita`, la mica distanta in aval de confluenta V. Priponului;
- Valea Urzicii, una dintre cele mai salbatice din abruptul Costilei, ia nastere de la extremitatea nordica a platoului, se pravaleste prin hornuri adinci, intunecoase si umede, marginite de seninari inalte si conflueaza cu V. Cerbului in Poiana Vaii Tapului.
Spre deosebire de vaile mentionate pina aici, V. Tapului porneste de sub platou, intretaie mai jos Brina Mare a Costilei, unde se formeaza un al doilea fir cu care se uneste in dreptul Brinei cu Jnepeni si conflueaza cu V. Cerbului in Poiana Vaii Tapului.
- Valea Seaca a Costilei isi are obirsia la baza celor doua mari hornuri care brazdeaza fata nordica a Coltului Malinului: Hornul Central si Hornul Ascuns. Valea coboara intre maluri stincoase si cu jnepenisuri compacte si conflueaza cu V. Cerbului la est de Poiana V. Tapului.
- Valea Verde, cea mai scurta dintre vaile abruptului nordic al Costilei, porneste de sub larga platforma pe care Briul cu Jnepeni o formeaza pe creasta cuprinsa intre V. Malinului (E) si V. Seaca (V), dupa care, adincindu-se pe nesimtite, coboara in Poiana Vaii Cerbului unde se uneste cu firul Vaii Malinului.

Creasta ingusta ce se ridica intre V. Seaca si V. Verde este intretaiata de Saua Caprelor si ia sfirsit deasupra Vaii Cerbului, printr-un perete vertical ce scapa de sub virful denumit Santinela Vaii Verzi.
- Valea Malinului este una dintre cele mai insemnate din abruptul Costilei, atit prin lungimea sa cit si prin marea suprafata a bazinului sau de receptie. Firul ei porneste din marginea platoului, se ascunde curind intr-un canion ingust, strecurindu-se pe la baza peretilor de sub Coltii Malinului, si ia sfirsit prin citeva saritori si spalaturi inalte, in Poiana Vaii Cerbului unde conflueaza cu aceasta vale.

Valea Malinului primeste pe dreapta cateva vai secundare si anume: Vilcelul Malinului, V. Scorutilor, V. Hornului si V. Coltilor, ultimele doua cu un accentuat caracter alpin. Intre V. Malinului si V. Alba se desfasoara, pe un front larg, cea mai puternica regiune alpina a Costilei (abrupturile estic si sudic) intretaiata de citeva mari vai stincoase, intre care Valea Galbinelelor si Valea Costilei, care formeaza principalele artere de patrundere in cuprinsul impresionantelor orinduiri de piatra ale acestui masiv.
- Valea Galbinelelor coboara din Strunga Galbinelelor, primeste la o mica distanta in aval, pe dreapta, Hornul Coamei, despicatura stincoasa, ingusta, si puternic inclinata, de unde se strecoara pe la baza Peretelui Galbinelelor, care formeaza flancul nordic al Crestei Costila-Galbinele. Pe stinga, valea lasa `Coama dintre Vai` delimitata catre N de firul secundar al Galbinelelor, dincolo de care se inalta flancul sudic al coltului cu acelasi nume.

- Valea Costilei despica adinc fata rasariteana a abruptului Costilei, incepind de sub platou, unde isi resfira intr-un amfiteatru larg, bazinul superior. Ea prezinta doua fire mai insemnate: Firul Hornurilor si Vilcelul de sub Perete. Valea trece in portiunea mijlocie pe la baza peretelui ce formeaza flancul sudic al Crestei Costila-Galbinele, lasa in stinga Tancul Ascutit, sub care se afla refugiul alpin `Costila`, si conflueaza cu V. Galbinelelor, firul comun luind denumirea de Hoagele Urzicii.
La S de Valea Costilei, principala forma de relief a abruptului este Creasta Vulturilor, al carei flanc estic formeaza Peretele Padinei Vulturilor.

In sfirsit, abruptul sudic al masivului Costila este constituit din Peretele Vaii Albe, iar la vest de acesta si deasupra Brinei Mari a Costilei, din Peretele Brinei.

Masivul Costila este despartit de Caraiman prin Valea Alba. Aceasta coboara din marginea platoului, de la V la E, lasind, succesiv, in dreapta, Albisoarele Caraimanului, iar in stinga, uriasele spalaturi ale Iadului Vaii Albe, concavitatea adinca si cu pereti stincosi a Blidului Uriasilor, muchia frontala a Pintenului si Peretele Vaii Albe. In partea inferioara, firul vaii se indreapta catre SE dupa care, urmind un curs intrerupt de numeroase saritori, coboara spre Busteni si conflueaza cu Valea Prahovei in dreptul acestei localitati. Spre S, Valea Alba este dominata de abruptul nordic al Caraimanului. Masivul Costila este intretaiat de numeroase brine, la diferite inaltimi, unele fiind continue pe distante apreciabile.

Brina Mare a Costilei este cea mai intinsa dintre cingatorile ce intretaie abruptul Costilei. Aceasta porneste din firul Vaii Albe, traverseaza abruptul sudic, estic si nordic al Costilei si ia sfirsit in V. Priponului. Brina de Mijloc, situata deasupra Brinei Mari, incepe sa se defineasca pe fata peretelui care formeaza malul sting al Vaii Malinului. in Creasta Coltilor Malinului brina formeaza o sa larga, trece apoi pe abruptul nordic, pierzindu-se repede in peretii malului drept al Vaii Urzicii. Brina de Sus se formeaza pe nesimtite din marginea nordica a platoului si incinge portiunea superioara a intregului versant nordic al Costilei, pina in V. Caldarilor.

Brina cu Jnepeni, caracterizata prin jnepenisurile ce o acopera in mare parte, porneste din Creasta Malinului si ia sfirsit in V. Priponului.

Caraimanul
Din mijlocul vastei cingatori de paduri ce-i invesminteaza poalele, Caraimanul se inalta deasupra Bustenilor, oferind una dintre cele mai grandioase privelisti din abruptul prahovean al Bucegilor. Masivul prezinta trei flancuri stincoase si anume: versantul nordic, spre Valea Alba, versantul rasaritean sau `Fata Caraimanului`, de-a lungul Vaii Prahova, si versantul sudic, deasupra Vaii Jepilor. Pe aproape intreaga sa desfasurare, versantul nordic, denumit si Peretele Albisoarelor, este brazdat de o serie de vilcele stincoase, puternic inclinate, cu hornuri si saritori mari, denumite Albisoarele Vaii Albe. Linia somitala a Peretelui Albisoarelor formeaza Creasta Picaturii, care coboara prin citeva trepte inalte din Saua Caraimanului si ia sfirsit la E, cu piramida Virfului Picatura.

Versantul nordic este intretaiat de o singura cingatoare mai importanta, Brina Vaii Albe care porneste din Saua Caraimanului si coboara usor in firul Vaii Albe unde ia sfirsit mai sus de Brina Mare a Costilei. Versantul rasaritean sau `Fata Caraimanului`, cuprins intre Creasta Picaturii (N) si Creasta Brinelor (S), este brazdat in diagonala de o singura vale mai insemnata, Valea Seaca a Caraimanului. Aceasta se formeaza din Saua Caraimanului, de sub promontoriul pe care se ridica Monumentul Eroilor, si conflueaza cu Valea Alba dupa un curs lung si foarte accidentat, intrerupt de numeroase saritori. Pe dreapta, Valea Seaca primeste afluentii stincosi Vilcelul Mortului si Vilcelul Uriasului, iar mai jos, V. lui Zangur, care porneste din Brina Portitei. In comparatie cu celelalte flancuri, versantul sudic al Caraimanului este mai bogat in vegetatie, iar peretii intrerupti de numeroase brine.

Cea mai insemnata dintre vaile acestui versant, Valea Spumoasa, se formeaza pe flancul sudic al Seii Caraimanului, intretaie Brina Portitei si sfirseste in Valea Jepilor, deasupra careia primeste citeva izvoare bogate, ale caror ape se despletesc in zeci de fire. Un aspect caracteristic al acestei fete il constituie brinele sudice ale Caraimanului, dintre care cea mai insemnala, Brina Portitei, porneste din firul Vaii Jepilor, patrunde prin Portita Caraimanului si coboara in Valea Seaca a Caraimanului. Mai sus de Brina Portitei, versantul este strabatut de numeroase brine, dintre care cea mai importanta, Brina Mare a Caraimanului, se strecoara insotita de poteca pe sub peretii Spinarii Caraimanului, si ia sfirsit in Saua Caraimanului.

Caraimanul este despartit de muntele vecin, dinspre S, Jepii Mici, prin Valea Jepilor (numita si V. Caraimanului). Aceasta vale isi are obirsia in platou, din marginea caruia scapa peste o mare ruptura de panta, care formeaza Cascada Caraimanului. De la Brina Portitei in jos, V. Jepilor se adinceste intre maluri puternic inclinate, primeste o serie de vilcele, atit de pe flancul Caraimanului cit si de pe cel al Jepilor Mici, si conflueaza cu Valea Prahovei, la Busteni.

Jepii Mici
In sirul prahovean al Culmii principale, Jepii Mici formeaza o treapta inferioara evidenta fata de masivele Caraiman si Costila. Versantul nordic se caracterizeaza printr-o vegetatie lemnoasa abundenta cu jnepenisuri si covoare de smirdar ce se astern bogate, printre tancuri si muchii stincoase, in timp ce fata sudica se deschide luminoasa, cu pereti golasi de stinca si brine inierbate, ceea ce face ca Jepii sa fie considerati pe drept cuvint, munti ai contrastelor.

Jepii Mici se intind intre Valea Jepilor si Valea Urlatoarea Mare, care ii desparte la S, de Jepii Mari. Crestetul lor domina Valea Prahovei in dreptul localitatii Poiana Tapului. Abruptul Jepilor Mici prezinta doua zone distincte delimitate in portiunea superioara de coama Virfului Jepilor Mici. De la inaltimea Brinei Mari a Jepilor se desprind catre E coamele stincoase ale Glaii Mari si Claitei. Acesti pinteni marginesc Valea Seaca a Claii (sau Valea Seaca a Jepilor). Muchia ascutita si stincoasa a Claitei desparte aceasta vale de bazinul Vaii Jepilor.

La N de Muchia Claitei se inalta Creasta cu Zimbri, acoperita cu raristi de larice si zimbru (Pinus cembra), si a carei silueta domina portiunea inferioara a Vaii Jepilor. Coama Claii Mari constituie, prin pozitia si aspectul sau, un element specific al abruptului Jepilor Mici. Mult iesita din pieptul muntelui, aceasta sfirseste intr-o fata abrupta, care domina peisajul Vaii Prahovei intre Poiana Tapului si Busteni, de unde prezinta infatisarea unei piramide uriase cu virful rotunjit. Flancul sudic al Claii Mari formeaza un perete inalt, ce se ridica, intretaiat de doua brine (Brina de Sus si Brina Subtire), din firul extrem nordic al Vaii Comorilor.

La S de Claia Mare, abruptul Jepilor Mici este brazdat de firele Vaii Comorilor, care se unesc si conflueaza cu Valea Urlatoarea Mica. Din malul drept al acestei vaii, se inalta Creasta Urlatorilor, care desparte V. Urlatoarea Mica de V. Urlatoarea Mare. Aceasta creasta, ca si cele mai multe din abruptul Jepilor Mici, ia sfirsit spre E printr-un perete frontal.

Jepii Mici prezinta numeroage brine, in special in partea superioara a abruptului. Una singura strabate prin mijloc intregul abrupt, si anume, Brina Mare a Jepilor (Briul lui Raducu), care porneste din V. Urlatoarea Mare si ia sfirsit in V. Jepilor.

Jepii Mari
Jepii Mari se inalta intre Jepii Mici si Piatra Arsa, fiind delimitati prin V. Urlatoarea Mare (N) si V. Babei (S). Flancul nordic este acoperit aproape in intregime cu o vegetatie luxurianta, pe cind fata dinspre S-E prezinta un perete inalt ce se desprinde de sub Vf. Jepilor Mari.

V. Babei, larg deschisa in partea superioara intr-un gavan cu coaste inierbate, ia nastere din marginea platoului, de sub stincile `Coltii Babei`, se adinceste repede, iar catre mijlocul ei se pravaleste prin doua mari rupturi de panta. 0 singura brina mai insemnata, Brina Jepilor Mari, porneste din gavanul superior al Vaii Babei, intretaie poalele fetei de SE si coboara apoi in firul Vaii Urlatoarea Mare.

Versantul sud-estic (Muntii de deasupra Sinaiei)
La S de Valea Babei, sirul prahovean al Culmii principale se continua cu muntii Piatra Arsa, Furnica, Coltii lui Barbes si Vinturisul, ai caror versanti cad deasupra Sinaiei in panta moderata si sunt in cea mai mare parte acoperiti cu intinse pajisti alpine. Din Pintenul Pietrei Arse se desprinde o creasta ce desparte initial bazinul Vaii Babei de cel al Vaii Pelesului. Mai jos, creasta se despleteste in doua ramuri dintre care, cea mai insemnata din punct de vedere turistic, Plaiul Pietrei Arse, este insotit de o poteca larga. Din Plaiul Pietrei Arse si pina in muntii Vinturisul si Paduchiosul apele ce brazdeaza acesti versanti coboara in bazinele vailor Pelesului, Zgarburei si Izvorul Dorului, toate afluente ale Vaii Prahova, in dreptul Sinaiei.

Muntele Furnica este asezat in centrul inaltimilor ce domina Sinaia, cu coastele lui domoale. Un picior larg de munte, Plaiul Furnicii, desparte bazinul Vaii Pelesului de cel al Vaii Zgarbura. Pe un bot al acestui plai, se intinde poiana `Sfirsitul Lumii`, in marginea careia se inalta Hotelul Alpin `Cota 1400`. Valea Zgarburei isi trage obirsia din flancul sudic al Plaiului Furnicii si desparte Coltii lui Barbes de Furnica.
La S de Vf. Furnica, peisajul este dominat de piramida Virfului cu Dor (2006 m), care reprezinta virful estic al muntelui Coltii lui Barbes.

Incepind din Virful cu Dor catre SV, marginea platoului este formata dintr-o spinare ce coboara repede si care este intretaiata de Valea Izvorul Dorului. 0 zona de pereti stincosi si fete puternic inclinate, scapa de sub aceasta spinare; la baza lor se desfasoara Poiana Coltilor lui Barbes.
Muntele Coltii lui Barbes este despartit de Vinturisul si de piciorul acestuia, Paduchiosul, prin firul adinc al Vaii Izvorul Dorului, care, dupa ce formeaza `Cascada Vanturisului`, primeste pe dreapta V. Izvorasului si se indreapta prin zavoaie, spre V. Prahovei.

Sirul muntilor de deasupra Sinaiei sfirseste cu Paduchiosul, cumpana de ape intre bazinele Prahovei si Ialomitei.

2. Sirul ialomitean
Sirul ialomitean formeaza latura vestica a Culmii principale si se desfasoara de la N la S, paralel cu V. Ialomitei. Coastele ce coboara usor catre aceasta vale sunt acoperite aproape in intregime cu pajisti si paduri si strabatute de o serie de vai largi printre care coboara numeroase picioare de munte prelungi si usor inclinate. Incepind de la N, se succed, de-a lungul sirului ialomitean, muntii Babele, Cocora, Laptici, Blana, Nucetul, Oboarele si Dichiu ale caror virfuri marcheaza marginea vestica a Platoului Bucegilor. Versantul ce se lasa de sub Coama Babelor, cade, in cea mai mare parte, in V. Sugarilor, afluent extrem estic din bazinul superior glaciar al Vaii Ialomita. Din dreptul stincilor `Babele` se desprinde coama denumita `Piciorul Babelor`, care, inaintind catre V, desparte V. Sugarilor de V. Cocorei.

Valea Cocorei prezinta un foarte larg bazin de colectare si isi aduna apele din viroagele de pe versantul apusean al Babelor si Vf. Cocora. Firul ei coboara repede indreptindu-se spre V. Ialomitei, cu care conflueaza in Cheile Pesterii, dupa ce strabate o foarte ingusta diaclaza in blocul de calcare din malul sting al cheilpr (Cheita Cocorei). Versantul ialomitean al Cocorei este alcatuit din doua picioare de munte ce se inalta intre V. Cocorei si V. Laptici, si anume: la N, Piciorul Virfurile Mari, iar la S, Piciorul Cocorei, al carui flanc sudic cade in V. Laptici.

Din dreptul Virfului Pietrosul-Laptici se lasa Piciorul Laptici; la S de acest picior se afla V. Scindurarilor care coboara de sub Curmatura Laptici si conflueaza cu Ialomita, putin in amonte de Cheile Mici ale Tatarului. Urmeaza apoi V. Blanei, care porneste de sub Vf. Laptici si desparte muntii Laptici si Blana. Muntele Blana este constituit dintr-o spinare ce se intinde intre V. Blana si V. Nucetului. Poalele acestui munte cad in V. Ialomitei, incepind de la Cheile Mari ale Tatarului si pina in padinile de deasupra punctului `Bolboci`.

La S de Valea Nucetului, care isi resfira larg numeroasele sale fire, urmeaza Muntele Nucetul, cu intinse coaste inierbate, ale caror clinuri urmeaza cursul Ialomitei, de-a lungul padinei dintre Plaiul Mircea si V. Oboarelor.

Muntele Oboarele este cuprins intre Valea Oboarele si Valea Dichiului, ale caror fire, formate in platou, imbratiseaza acest munte si se unesc intr-un fir unic (V. Dichiului). La S de V. Dichiului se afla ultimul munte din sirul ialomitear Dichiu. Din Saua `Crucea Potecilor`, acesta trimite spre vest Piciorui Dichiului, ale carui coaste sfirsesc in V. Ialomitei printr-o zona de pereti stincosi, deasupra Cheilor Zanoagei.

B. Culmea Strunga
Desprinzindu-se din Vf. Gavanele, (cca 600 m sud de Vf. Omul) Culmea Strunga coboara continuu, dominind obirsiile Vaii Gaura (spre N) si ale vailor din bazinul superior al Ialomitei. Flancul nordic si nord-vestic, dinspre V. Gaura, este stincos si abrupt, iar cel sudic, mai usor inclinat si in cea mai mare parte acoperit cu pajisti. Pe aceasta portiune initiala Culmea Strunga este dominata de virfurile Doamnele si Batrina. Din cel dintii se desprinde catre sud, Culmea Doanmelor, iar din cel de al doilea, si catre sud-est, coama inalta si larga a Muntelui Batrina. Culrnea Strunga se continua catre S, peste Coltii Tapului, cu Muntele Strungile Mari, pina la Saua Strunga. Versantul vestic al Muntelui Strungile Mari, numit Grohotisul, formeaza in portiunea superioara un abrupt stincos, la baza caruia se intind largi grphotisuri mobile. Versantul estic al Strungilor Mari, relativ usor inclinat, priveste spre Valea Horoabei.

Nu departe de Saua Strunga, spre S, se desprinde catre V, coama Bucsa - Dudele - Pietrele Albe, care formeaza o punte de legatura usoara intre Bucegi si Masivul Leaota. Din Saua Strungii, culmea se continua spre S, lasa la dreapta, spre SE, piciorul Muntelui Coteanu, prelungindu-se apoi cu spinarile intinse si domoale ale muntilor Tatarul, Deleanu si Lucacila. De remarcat ca, incepind de la extremitatea sa nordica si pina in dreptul Virfului Tatarul, culmea constituita din conglomerate (Spinarea Doamnelor, Vf. Batrina) si calcare (Grohotisul, Strungile Mari) prezinta - ca si Culmea principala - un profil disimetric, avind versantii exteriori, nordici si vestici, stincosi si abrupti, iar fetele interioare relativ usor inclinate si in cea mai mare parte acoperite cu intinse pajisti alpine. La S de Vf. Tatarul insa, schimbarea structurii geologice se reflecta si in caracterul reliefului. Astfel, muntii Deleanu si Lucacila, constituiti din sisturi cristaline, prezinta coame largi, rotunjite si ambele povirnisuri moderat inclinate.

Din Virful Lucacila, culmea se indreapta catre SE, si coboara in Saua Lucacila - Zanoaga. In partea opusa a seii, se ridica cetatea de piatra a Muntelui Zanoaga, ca un pinten impins din culme catre V. Ialomitei, dominind aceasta vale la S de Bolboci, printr-un perete inalt de calcare ce cade in Cheile Zanoagei Mari. Sub crestetul lat al acestui munte, un pridvor inierbat, denumit `Podul cu Flori`, inconjoara proeminenta stincoasa a Virfului Zanoaga. Din Saua Lucacila-Zanoaga, culmea se continua catre S si ia sfirsit cu Muntele Lespezi, a carui culme framintata de stincarii se ridica in unghiul format de confluenta Vaii Brateiului cu V. Ialomitei.

C. Culmile interioare
Culmile interioare sunt constituite din cele trei ramificatii de aspectul unor cupole uriase ce se desprind din partea nordica a arcului format de Culmea principala si Culmea Strunga si se desfasoara intre principalele fire din bazinul superior glaciar al Ialomitei.

Culmea Obirsia porneste din Vf. Coltii Obirsiei (2488 m) si inainteaza catre S, intre V. Obirsia Ialomitei (V) si V. Sugarilor (E). Crestetul sau larg este caracterizat prin cele doua virfuri de forma tabulara, Coltii Obirsiei si Obirsia (2405 m). Cu exceptia unei zone stincoase, care se intinde in portiunea mijlocie a versantului dinspre V. Obirsiei Ialomitei, coastele acestei culmi sunt in general moderat inclinate si in mare parte inierbate.

Culmea Doamnele este despartita de cea a Obirsiei, prin V. Obirsia Ialomitei iar de Culmea Batrina, prin V. Doamnele. Ea se desprinde din Vf. Doamnele si formeaza o coama usor inclinata, care ia sfirsit la extremitatea sudica prin coaste inierbate. Versantul vestic al acestei culmi este in cea mai mare parte acoperit cu pajisti si covoare de smirdar; cel estic, insa, cade in abrupturi stincoase, strabatute de brine inguste. Caracteristic peisajului ce ofera acest versant, privit dinspre S, este `Coltul Doamnelor`, turn stincos, detasat din crestetul larg al culmii si despartit de aceasta printr-o sa adinca.

Culmea Batrina se desprinde din virful cu acelasi nume (2177 m), situat in Culmea Strunga, arcuindu-se treptat catre S, intre vaile Horoabei si Doamnele. Versantul dinspre V. Doamnele prezinta catre obirsia acestei vai coaste largi, cu intinse covoare de smirdar; spre S devine insa puternic inclinat si e strabatut de numeroase brine inierbate, ce alterneaza cu zonele stincoase.

Valea Ialomitei
Valea Ialomitei formeaza principalul curs de apa ce strabate Masivul Bucegilor de la N la S, despartind Ctilmea principala de Culmea Strunga. Valea isi are obirsia intr-o caldare glaciara situata sub Vf. Gavanele, viroagele sale initiale coborind din unghiul format de Spinarea Doamnelor si Creasta Coltilor Obirsiei. In fundul acestei caldari se remarca un imens bloc de calcare, `Mecetul Turcesc` legat de pieptul muntelui printr-o coama cu crestetul plan, aproape orizontal, care prezinta un perete frontal vertical si slefuit. Mai jos de `Mecet`, valea (care in aceasta portiune superioara se numeste V. Bisericii sau V. Catunul Obirsiei) prezinta o mare ruptura de panta pe care se formeaza `Cascada Obirsiei`. La baza cascadei valea primeste pe stinga Izvorul Obirsiei si ia de aici in jos numele de V. Obirsia Ialomitei.

Cu profil transversal in forma de U, caracteristic vailor glaciare, Valea Obirsia Ialomitei isi deschide larg caldarea inftrioara, intre coastele Doamnelor si Obirsiei. Firul ei se continua intrind in zona morenei frontale, ia numele de V. Ialomitei si patrunde curind in Cheile Ursilor, despicatura stincoasa in masivul calcaros de la poalele Batrinei, apoi in Cheile Pesterii (in continuarea Cheilor Ursilor), adincite intre pereti verticali. In peretele Muntelui Batrina, pe flancul drept al vaii, se afla Pestera Ialomitei (vezi descrierea pesterii la cap. Geologie).

La sud de Cheile Pesterii valea debuseaza in larga deschidere a Padinei. Putin mai jos, Ialomita strabate Cheile Coteanului, formate pe dreapta de peretele calcaros al Coteanului si pe stinga dintr-un imens bloc stincos. in aval de aceste chei, valea se largeste din nou si, nu departe, formeaza Cheile Tatarului, defileu relativ scurt, strins intre peretii verticali ai Muntelui Blana (E) si abruptul de sub Coltii Tatarului (V). La iesirea din chei, valea se continua, relativ ingusta, printre coastele impadurite ale muntilor Tatarul si Blana, pina la confluenta cu V. Mircea. De aici, micsorindu-si mult inclinatia, strabate o padina larga, pina in punctul `Bolboci` (numele vechi, Bulboace).

De la Bolboci in jos, firul Ialomitei se indreapta catre poalele cetatii de piatra a Muntelui Zanoaga si intra printr-o cotitura brusca in Cheile Zanoagei Mici. in stinga apei, intre chei si piciorul Nucetului, se intinde o coama larga si usoara cu pajisti ierboase, peste care drumul vaii ocoleste cheile. Mai jos, Ialomita se indreapta catre Cheile Zanoagei Mari, a caror intrare este dominata de maretul perete stincos al Zanoagei. Gituite dintr-o data intre coastele abrupte ale Zanoagei (V) si pravalisurile stincoase ale Dichiului (E), apele Ialomitei coboara in cascade, in lungul defileului Cheilor Zanoagei Mari, care se continua pina in punctul `Scropoasa` unde valea formeaza un mare lac.

La capatul de jos al lacului firul vaii patrunde intr-o diaclaza adanca, Cheile Orzei (sau Gangul Orzei), despicatura foarte ingusta intre peretii verticali ai Muntelui Lespezi (dreapta) si Orzea-Brandusele (stanga). La iesirea din chei Ialomita se largeste si se arunca in nenumarate cascade, iar dupa ce trece prin cheile `La Oale`, iese din munti si conflueaza cu Valea Ialomicioarei.